Totodată, faliile înregistrate între pătura de sus a societății, mica burghezie și mai ales pătura săracă (majoritatea locuitori de la sate) nu mai puteau fi corectate, oricât de binevoitoare s-au dovedit a fi societățile și asociațiile caritabile. Era astfel imperios necesară găsirea unui mecanism de întrajutorare a celor aflați în nevoie, loteria fiind una din pârghiile prin care se putea ameliora cât de cât situația nevoiașilor.
De numele lui Gheorghe Grigore Cantacuzino („Nababul”) se leagă nașterea loteriei, el fiind cel care a elaborat proiectul de lege, promulgat de regele Carol I la 29 mai 1906, sub numele Legea pentru constituirea unui fond de asistență sanitară a sătenilor (MO, 12 iulie 1906). Legea stipula înființarea unei loterii pe clase, sub controlul statului, ale cărei fonduri să fie folosite pentru înființarea, înzestrarea sau întreținerea spitalelor rurale, ospiciilor și sanatoriilor și a băilor publice. În paralel cu crearea acestei „loterii de Stat” s-a interzis vânzarea în România a biletelor de loterie sau a lozurilor loteriilor străine, dar și organizarea altor loterii de bani pe clase, cu excepția celor cu scop umanitar.
La puțin timp după promulgarea legii, a fost publicat în „Monitorul Oficial” și actul constitutiv al Societății Loteria de Stat și statutele acesteia. Conform acestora, era constituită o societate pe acțiuni cu denumirea „Societatea Loteria de Stat din România”, cu scopul de a exploata concesiunea loteriilor pe clase a statului și exploatarea oricărei loterii pe clase viitoare. Sediul societății era stabilit la București, iar capitalul social la 3.000.000 lei, împărțit în 6.000 de acțiuni a 500 de lei fiecare. Acționarii acestei societăți erau societăți bancare din România și din afara granițelor, Banca de Credit Român, K.K. priv. Oester. Länderbank din Viena și patru instituții bancare din Hamburg: Norddeutsche Bank, L. Behrens & Söhne, Hardy & Hinrichsen și Carl Masse, dar și două persoane fizice: M.H. Baumgarten (directorul Băncii de Credit Român) și I.H. Arion.
Concesiunea exploatării de la statul român a fost autentificată la tribunalul Ilfov, secția de notariat, cu numărul 5568 în data de 29 mai 1906. Acționarii, instituții bancare, urmau să vireze în conturile Ministerului de Interne, în maximum o lună de zile de autentificarea contractului de concesiune, suma de 2.000.000 lei, primind acțiuni, în funcție de capitalul vărsat, după cum urmează: Banca de Credit Român – 1666, K.K. priv. Oester. Länderbank din Viena – 534, Norddeutsche Bank – 249, L. Behrens & Söhne – 482, Hardy & Hinrichsen – 249 și Carl Masse – 820. Restul capitalului (1.000.000 lei) a fost „subscris” de aceeași membri fondatori, primind 1940 de acțiuni instituțiile bancare și 60 de acțiuni cele două persoane fizice, banii fiind depuși la Banca Națională a României, care era o bancă privată.
Contractul de concesiune stipula că se creează un Consorțiu căruia Ministerul de Interne, în numele Statului, îi concedează dreptul exclusiv de a înființa o loterie pe clase, controlată de Stat, pentru 20 de ani, sub numele de Loteria pe clase privilegiată a regatului român. Statul se obliga totodată să interzică intrarea, transportul și vânzarea de bilete pentru loterii organizate de alte state și publicitatea acestora.
Puteau fi organizate două loterii pe an, la interval de șase luni, fiecare cu câte șase clase. La fiecare loterie se puteau juca maximum 30.000 lozuri întregi sau 60.000 de jumătăți de lozuri. Toate erau numerotate, având înscrise pe ele și subdiviziunile (până la o optime de loz). Exista și opțiunea suplimentării numărului de lozuri tipărite, cu condiția să nu depășească 60.000 de lozuri întregi. Prețurile erau fixate în funcție de subdiviziune, un loz întreg, indiferent de clasă, costând în primii ani 160 de lei. Obligatoriu, jumătate dintre lozurile jucate trebuiau să fie câștigătoare.
Din prețul unui loz, patru lei erau folosiți pentru cheltuieli de regie și publicitate. Restul sumei era considerată premiu, Consorțiul putând reține pentru sine 20 % din aceasta. Activitatea Consorțiului era controlată și supravegheată de Ministerul de Interne, printr-o Comisie de control permanentă, plătită, pe baza unui regulament agreat de ambele părți. Această Comisie de control participa și la luarea deciziilor privind organizarea de trageri de loterie. Extragerile se desfășurau doar în sala de trageri a rentei statului și erau publice[1].
[1] Gh. Buluță, Sultana Craia, Dan Huliera, Povestea norocului, pp.85-93.
Cu toate acestea, loteria nu s-a dovedit un mare succes, așa cum se așteptau inițiatorii ei, contestatarii reproșându-i Statului un control prea redus asupra acesteia și că a fost dată în concesionare unui consorțiu străin.
Formarea României Mari a readus în discuție necesitatea unei loterii naționale funcționale. Problemele sanitare nu fuseseră rezolvate, iar bugetul Ministerului Sănătății era insuficient pentru susținerea programelor sanitare. Astfel, la începutul anilor `30 ai secolului trecut, profesorul I. Cantacuzino revine asupra idei de organizare a loteriei de stat. Demersul lui a fost susținut de o serie de personalități ale epocii.
La 19 iulie 1931 a fost promulgată Legea pentru înființare și organizarea Loterii de Stat pe clase pentru sănătatea publică și de ocrotiri sociale. Banii obținuți erau împărțiți, prin lege, între Societatea Crucea Roșie – 5% din venitul net, Eforia Spitalelor Civile din București – 10%, Epitropia Sf. Spiridon din Iași – 20%, restul banilor urmând să fie folosiți pentru opere de ocrotire a copiilor – 5% și pentru profilaxia și combaterea tuberculozei, sifilisului și paludismului – 60%.
Cu exploatarea veniturilor loteriei era însărcinat Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, concesiunea, dacă se va decide că acesta este forma de funcționare, urmând a se face conform legii comercializării. Oricum, în caz de exploatare pe bază de concesionare, art. 2 prevedea că Ministerul își va rezerva o redevență de cel puțin 12% din valoarea totală a lozurilor emise.
Se revenea asupra interzicerii organizării altor loterii pe teritoriul României, indiferent dacă erau locale sau străine, cu excepția celor organizate în scopul strângerii de fonduri pentru opere de asistență socială, culturală sau națională, autorizate, la rândul lor, de Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale (art. 3). Mai erau exceptate de la lege două loterii, autorizate deja, cea a Societății Mărășești și cea A.R.P.A. Amenzile pentru cei care încălcau prevederile legii erau destul de mari, ajungându-se până la închisoare în caz de recidivă.
Regulamentul de funcționare al loteriei, publicat în „Monitorul Oficial” din 18 aprilie 1932, stipula că tragerile vor fi publice, se vor desfășura în sediul Regiei Loteriei de Stat, sau într-un alt spațiu din Capitală ales de consiliul de administrație al Regiei și vor fi efectuate de o comisie specială compusă dintr-un reprezentant al parchetului Tribunalului Ilfov, un reprezentant al Curții de conturi și un reprezentant al Ministerului Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, în urma unui control prealabil al utilajelor folosite în tragerile loteriei.
În procesul de extragere al biletelor câștigătoare erau implicați și doi copii, fiecare extrăgând câte un bilet din urna aflată în fața sa. În prima erau biletele cu serie și număr, în cea de-a doua bilete pe care era tipărit câștigul. Cele două bilete erau „împerecheate” de către Președintele comisie, iar rezultatele astfel obținute erau consemnate într-un proces-verbal. Buletinele necâștigătoare, după terminarea extragerii, urmau a fi arse.
Organizarea loteriei a dus și la apariția unei noi profesii, colectorii, cei care cumpărau biletele și le vindeau celor care doreau să participe la loterie. Nu doar persoane fizice au fost colectori, ci și firme al căror domeniu de activitate era de altă natură au ales să fie autorizați în această activitate, cum a fost cazul Galeriilor Lafayette.
Publicitatea a jucat un rol important în activitatea acestora, mulți investind în articole și anunțuri în mass media, alții, mai inovativi, mergând până la tipărirea de afișe și pliante publicitare, care mai de care mai atractive prin formă și conținut.
O nouă lege a loteriei, prin care se aduceau o serie de îmbunătățiri legii din 1931, pornind din experiența concretă a celor doi ani de funcționare, a fost publicată în „Monitorul Oficial” în anul 1934. Organizarea și exploatarea loteriei revenea Regiei Loteria de Stat ce activa sub controlul Ministerului Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale. Totodată era făcută o nouă împărțire a fondurilor obținute din vânzarea biletelor: 60% Ligii Naționale contra tuberculozei, 10 % Epitropiei Sf. Spiridon din Iași, 5% Societății Crucea Roșie, restul de 15 % urmând a fi folosiți pentru combaterea altor boli sociale. Gestionarea fondurilor urma să fie făcută de Stat prin intermediul Băncii Naționale sau a Casei Naționale de Economii.
În timpul celui de-al Doilea Războiul Mondial a apărut Loto săptămânal – un joc nou, ce însemna alegerea a 3 numere din 90, prima tragere fiind la 25 februarie 1945.
Schimbările politice de după ce-la de-Al Doilea Război Mondial au adus după sine și o modificare a legislației privind Loteria de Stat. Astfel, prin Decretul nr. 420 din 29 decembrie 1948, Regia a devenit Societatea Comercială de Stat Loteria de Stat și a fost trecută sub tutela Ministerului Finanțelor, care a autorizat, începând cu anii `50 organizarea de loterii pe clase, Loto săptămânal, Loteria Pomului de iarnă, Loto special etc.
Din anul 1949, a fost lansată Loteria Populară pe tranșe regionale a Republicii Populare România. Beneficiile acesteia se duceau la fondul de pentru realizarea Planului de stat și nu în vreun scop caritabil. Prețul unui bilet era de 100 de lei (inflația și devalorizarea banilor acționaseră în anii 1947-1949), lozurile nu erau divizibile și erau împărțite în 10 tranșe a câte 80.000 de numere, iar premiile și câștigurile erau împărțite în 10 regiuni. În 1950, pe lângă sume de bani se câștigau și 80 de plite „Aragaz” cu 2 ochiuri și butelie, în valoare de 960.000 de lei.
În perioada august – octombrie 1950, Loteria de Stat a lansat noi loterii: Loteria noastă, Loto săptămânal central, Loteria Pomului de Iarnă și Loto special.
Loto săptămânal central sau Loto Central avea o tragere săptămânală, cu premiu unic pe întreaga țară. Din banii adunați prin vânzarea biletelor, 50% revenea Loteriei de Stat, iar restul de 50 se împărțea în câștiguri pe șapte categorii. Prețul biletului era de 40 de lei pentru fiecare 3 numere jucate. Fiecare bilet era tipărit în dublu exemplar: cel inscripționat cu U era primul exemplar – unicat, iar cel inscripționat cu litera D era duplicatul. Vânzarea biletelor la acest joc se făcea doar miercurea și joia[1].
Anii `50 au însemnat o masivă propagandă în favoarea mișcării sportive de tineret și muncitorești, de aici participarea maselor la diverse sporturi, dar și susținerea performanței sportive de către stat cu banii loteriei.
Rețeaua de agenții de loto de stat a crescut, toate orașele având agenții de loto, și numărul jucătorilor. Câștigurile erau multe și mici, atrăgând astfel populația. Comunismul promitea egalitate socială și crearea „omului nou”, astfel nici loteria nu mai punea accent pe câștigul care-ți schimbă viața, ci pe câștigul sigur.
Crucea Roșie a Republicii Populare Române avea dreptul de a organiza tombole cu câștiguri în obiecte: mobilier, electrocasnice, ceasuri, patefoane, cupoane de stofe, genți diplomat. În 1957, în regiunea Stalin (astăzi Brașov), Crucea Roșie organiza o tombolă cu câștiguri în obiecte, prețul biletului fiind de 3 lei.
[1] Regulamentul nr. 2 din 25 august 1950 pentru organizarea loteriei „Loto săptămânal central”, publicat în „Buletinul oficial” nr. 72 din 28 august 1950.