Istoric ⋆ Lumea loteriei

Lumea loteriei românești: de la afacere la binefacere (1837-1989)

Începuturile loteriilor în Țara Românească și Moldova

Primele tombole apărute la Iași și la București pe model european au avut scopuri caritabile. Au fost organizate pe lângă biserici pentru construcție, renovarea acestora, dar și pentru hrana săracilor, a văduvelor și orfanilor și pentru construcția de băi publice.

Modelul austriac și maghiar al loteriilor organizate de varii negustori a pătruns și în Țările Române în epoca fanariotă. Negustorii și oamenii avuți din Țările Române jucau încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea la loteriile din Austria și Ungaria, banii ducându-se în alte țări.

Astfel, prima atestare a unui joc de tip loterie la București conform istoricului George Potra apare în 1793, când domnul fanariot Alexandru Moruzi (cu trei domnii în Moldova și două în Țara Românească), îi aprobă lui Baltazar, supus austriac, organizarea unei loterii la București timp de 15 zile. Un an mai târziu, același domn, îl autorizează pe Michel Becheru să organizeze o loterie la București.

Oltenia apare pe harta loteriilor în anul 1811, când un document atestă vânzarea unei loterii și a unui club din Oltenia.

O primă formă de reglementare a rămășagurilor, „gioc”, „lotărie”, s-a făcut în Moldova prin Codul Calimachi (Iași, 1816-1817) și în Țara Românească prin Legiuirea lui Caragea (București, 1818), dovadă a sumelor mari care circulau la tombole și la loteriile din străinătate.

Capitolul XXXVI al Codului Calimachi reglementa domeniul norocului, fiind denumit „Despre prinsoare și jocuri de noroc” și cuprindea și loteria. La punctul cu nr. 1701 se era definit domeniul „Tocmelile de noroc sunt rămășagul, giocul și lotăria” iar la nr. 1708 era stipulat : „Lotăria nu trebue să se judece după firea sau însușirea rămășagului sau giocului, ci după proectul lor, care se publicarisește”. Legiurea lui Caragea prevedea și impozitarea lotăriei, dar și organizarea ei cinstită.

În 1832, Agia (Poliția) Bucureștilor anunța că pentru organizarea oricărei loterii era nevoie de o autorizație de la poliție, iar în 1833 se trăgea „Lotăria moșii Colintinii Florescului” prin care se vindea o proprietate din „mahalaua Uliții Herăstrăului” până la apa Colentinii cu eleșteu și moară”, care fiind prea scumpă pentru a găsi un cumpărător a fost scoasă la vânzare prin intermediul unei loterii organizate de către Mihalache Florescu. Au fost emise 2700 de bilete a câte doi galbeni fiecare, un galben fiind echivalentul a unei monede de un ducat austriac din aur (0.986 puritate), având 3,49 grame.

Cel mai vechi bilet de loterie din Colecția Daniel Cosmin Obreja a fost emis în anul 1837, când la Craiova s-a organizat o loterie cu 2000 de bilete a câte un galben împărătesc fiecare, pentru o casă aflată pe podul cel mare al uliței Popovei „zidită după arhitectură nouă cu un rând, având cinci încăperi, cămară și umblători și pivniță de zid boltit pe loc moșenesc”. Magistratul orașului garanta cinstea loteriei, iar prețul plătit de participant era mare – un galben.

Obiceiul vânzării a diferitelor case, terenuri, obiecte de preț prin intermediul unei loterii se împământește în Țara Românească și în Moldova, preluat fiind din Germania.

O triplă loterie presupusă a se fi desfășurat în același an 1837, aducea arendarea pe șase ani a unei moșii din Argeș, dar și „o argintărie de 24 de serviciuri” și „o tabacheră de aur cu brilianturi” erau partea a aceleași loterii, care avea trei premii, fiind emise 7500 de „loturi” – bilete a câte „doi galbeni împărățești”.

În Colecția Daniel Cosmin Obreja s-a păstrat un bilet din anul 1852 „No 5630 luna septembrie S-au primit trei sfanți, prețu unui no. pentru loteria Otelului mieu de la Caraula mare pe jumătate și care este pus în drept No. 77333, dintre care 700 vor câștiga benefițiu de la o 100 sfanți până la 7. Lotul se va trage după împărțeala tutulor nomerelor și pentru care garantează dumnealui sărdaru Ștefan Ferekides, precum s-au anonsat. E. Cantacuzino”, ce demonstrează răspândirea loteriilor și vânzările sau cesionările ce se faceau prin intermediul acestora.

Inițial, organizarea loteriilor pe teritoriu Principatelor a avut ca scop vânzarea de bunuri. Ulterior, scopul individual a fost înlocuit de cel al unor grupuri sau chiar mici comunități mânate de aceleași interese, ajungându-se astfel la organizarea de loterii-tombolă pentru strângerea de fonduri în scopuri caritabile sau ca mod de divertisment la baluri și petreceri.

Loteriile de bal erau frecvente atât la București, cât și la Iași, având scopuri exclusiv caritabile, câștigurile fiind simbolice, mici lucrări artistice sau parfumuri, miza fiind divertismentul, iar biletul costa un leu, un leu fiind o monedă din argint de 5 gr.

Reglementarea loteriei a fost un deziderat al statului încă de dinaintea creării loteriei naționale. Un prim proiect de lege, realizat de Em. Pake Protopopescu, alături de I.C. Poenaru Bordea, C. Djuvara și Gh. Polizu, a fost prezentat Parlamentului în anul 1876, și punea accentul pe impozitarea veniturilor din loterie, mai ales că, Codul civil în vigoare la acea dată sancționa organizarea de loterii în lipsa autorizaților de funcționare și al unui scop clar de binefacere. Cum taxarea veniturilor obținute de organizatorii loteriilor publice (cele fără autorizație și scop de binefacere), prin plata unei taxe de timbru de cinci lei la fiecare bilet (dacă valoarea nominală a acestuia era de până în 10 lei) și 50% din valoare biletului pentru cele mai scumpe de 10 lei, prevăzută în Codul Penal, nu părea a da roade (mai mult ca sigur nu era aplicată!), inițiatorii legii au introdus în proiect: ca biletele de loterie emise în alte țări și jucate în România să fie taxate cu cinci lei (pentru fiecare bilet în valoare nominală de până la 10 lei), banii urmând a fi plătiți la Caseria Centrală a Statului. Pentru cele mai scumpe de 10 lei, taxa care se percepea era de jumătatea din valoare biletului.

Legea urma să se aplice inclusiv biletelor aflate deja pe piață, în termen de 20 de zile, iar amenzile pentru contravenționali erau „înzecite”, putând duce la închisoare în caz de insolvabilitate. Acest prim proiectul nu a trecut de Parlament.

Dar, câțiva ani mai târziu, a fost adoptată și la 20 ian./2 febr. 1883 publicată în „Monitorul Oficial” – Legea asupra loteriilor care stipula că în Regatul României organizarea fără autorizație guvernamentală a loteriilor și fără scop caritabil a fost oprită, precum și specula, fraudele și înșelăciunile.

Legea, votată în Adunarea Deputaților la 17 decembrie 1882 cu doar 2 voturi împotrivă, era destul de severă, dar permisivă în raport cu legislația în vigoare din alte țări. Astfel, la art. 1 era stipulat că „Loteriile de orice fel sunt oprite”, dar continua cu „Guvernul însă poate autoriza, după formele hotărâte printr-un regulament votat în Consiliul de Miniștri, loterii de obiecte mobile, numai pentru scopuri de binefacere sau numai în vederea încurajării artelor”[1].

Articolul 2 stipula: „Se socotesc loterii și ca atare sunt interzise: vinderile prin tragere la sorți de imobile, de mobile sau de mărfuri; vinderile care oferă prime sau beneficii datorate norocului, și în genere orice operațiuni prezentate publicului și care l-ar face să spere la un câștig datorită norocului”.

Regulamentul reitera, la articolul unu, practica uzuală deja, necesitatea obținerii unei autorizații de la Ministerul de Interne, chiar dacă scopul loteriei era caritabil sau pentru susținerea artelor, în timp ce articolul doi definea noțiunile de binefacere și de încurajare a artelor.

În ceea ce privește obținerea autorizației de organizare, erau detaliate documentele necesare pentru obținerea acesteia, din care să rezulte: scopul loteriei, numărul biletelor emise, valoarea lor nominală, dar și suma totală, locul unde se va desfășura loteria, lista cu premii (obiectele puse la loterie sau sumele care vor constitui câștigurile), informații despre organizator (nume, profesie, domiciliu) și informații despre beneficiar.

Totodată, obținerea avizului era condiționată de clauza domiciliului în țară, atât pentru organizator, cât și pentru beneficiar. Toți cei implicați în organizare, cât și beneficiarii, erau direct răspunzători de corectitudinea loteriei și de folosirea premiilor în scopurile anunțate în obținerea autorizației.

Întreaga documentație urma a fi depusă la Ministerul de Interne care o redirecționa către o comisie de avizare compusă din prefectul județului, primarul orașului și de procurorul local, comise ce constata îndeplinirea formalităților legale, dar și oportunitatea loteriei. Avizul comisiei trebuia trimis ministerului de Interne în maximum 15 zile de la depunerea cererii. Cum ultimul cuvânt de zis îl avea Ministerul, deși în regulament nu era stipulat, rezultă că avizul comisiei era consultativ. Cu toate acestea, comisia putea să modifice unii din parametrii ceruți de organizatori (loc de desfășurare, valoare a biletelor emise etc.). Avizul, cu completările aduse de comisie, trebuia publicat în „Monitorul Oficial”, dar și într-un ziar local și unul central.

Biletele emise pentru fiecare loterie în parte urmau să aibă, obligatoriu, imprimat pe ele numărul curent și tirajul, iar organizatorul trebuia să prezinte comisiei „registrele cu matcă din care se vor detașa biletele de loterie și care vor fi vizate pe toate paginile de unul din membrii comisiei”.

Loteria propriu-zisă putea fi organizată doar în Capitală sau în orașele capitală de județ și se putea desfășura în maximum șase luni de la obținerea autorizației. Se puteau acorda și prelungiri, dacă din motive obiective, se depășea termenul, dar nu mai mult de alte șase luni.

Înainte de efectuarea tragerii, organizatorul avea obligația de a depune la primărie toate mărcile biletelor jucate, dar și câștigul (obiecte sau sume de bani). Loteria nu se putea desfășura decât în prezența a cel puțin unui membru al comisie care avizase organizarea, responsabil cu corectitudinea acesteia și care avea și rolul de a întocmi procesul verbal. Rezultatele (numele sau numărul câștigătorilor) urmau a se publica în „Monitorul Oficial” și în presa locală sau centrală.

Câștigătorii puteau să-și revendice premiul în maximum șase luni de la desfășurarea loteriei. Dacă în cele șase luni nu se prezenta nimeni să-și revendice premiul, acesta era oferit celui pentru care se organizase loteria. Dacă premiul era în obiecte, acestea urmau a fi vândute prin licitație publică, iar sumele obținute date beneficiarului loteriei. În cazul revendicării premiul, acesta se acorda doar după confruntarea biletului câștigător cu matca acestuia. Biletele câștigătoare urmau apoi a fi arhivate minimul șase luni.

În ceea ce-l privește pe organizator, în maximum trei luni de la desfășurarea loteriei, era obligat să se prezinte în fața comisiei cu actele justificative din care să rezulte ca banii au fost folosiți pentru scopul pentru care a fost organizată loteria. Dacă banii fuseseră strânși pentru construcții, act justificativ se considera extrasul de la Casa de Depuneri și Consemnațiuni, că au fost depuși într-un cont, până la începerea lucrărilor.

Chiar dacă legea privind organizarea loteriilor stipula foarte clar, la art.5, sub sancțiunea Codului Penal, că este interzis să se facă publicitate, sub orice mod, loteriilor neautorizate sau a celor organizate de alte state, presa încă mai însera în paginile ei reclame ale acestora. „De ună zi s’a promulgat legea loteriilor, care interzice ziarelor într’un mod precis și categoric publicarea oricărui anunciu, relativ la oricare loterii neautorizate” nota „Telegraful Roman”, în numărul din 5 februarie 1883. „Toate ziarele române s’au supus acestei disposiții și îndată ce legea fu promulgată nu s’a mai văzut nicăiri asemenea publicațiuni”. Cu toate acestea „Numai cei de la Bukarester Tagblatt, pe semne pentru a sfida pe Români, a publicat mai ântêiu Sâmbăta trecută întregul text al menționatei legi, care a doua zi Duminecă, publică pe a treia pagină numerile eșite la o loterie din Moravia. Nu stim dacă d. prim-procuror va fi aflat despre această cutezanță provocătoare; positiv însĕ este, că acești indivizi se cred a fi într’o țeară locuită de nesce oameni cu desăvârșire inculți, într’un stat unde nu există nici urmă de simț național și nici de justiție”. Acesta nu a fost nici pe departe unica încălcare a legii, chiar ziarul care reclama nereguli inserând în paginile sale numerele ieșite la loterii din afara țării.

[1] Monitorul Oficial nr. 236 din 20 ianuarie / 2 februarie 1883

Începuturile loteriilor în Transilvania și Banat

În Austria și în Ungaria, loteriile au apărut încă din secolul al XVI-lea, fiind practicate la târgurile tradiționale sau cele sezoniere, iar câștigurile erau în obiecte prețioase, dar și animale și diverse curiozități.

Loteria 5 din 90, a apărut în Ungaria în 1763, fiind adusă din Austria, iar din 1770 loteria a devenit regulată. Pornită din nevoia de divertisment, a avut o justificare caritabilă, astfel loteriile austriece, ungare, apoi și cele transilvănene și bănățene adunau bani pentru orfani, adăposturi pentru fete, dar și pentru ajutorarea crescătorilor de cai.

Cu ajutorul loteriei a fost restaurată Biserica Maicii Domnului din Cetatea Buda, o biserică istorică, iar participarea cetățenilor maghiari a fost numeroasă.

Febra loteriilor a cuprins treptat și teritoriile transilvănene și bănățene aflate în Imperiul Habsburgic la sfârșitul secolului al XVIII-lea, concesiunea fiind făcută de către o societatea locală, filială a loteriei maghiare „Lutri”, care s-a numit „Kis-Lutri” în aceste regiuni și care avea extrageri bilunare.

Au existat concomitent mai multe loterii particulare legate de târguri, petreceri câmpenești și baluri ale naționalităților, prilej cu care se organizau loterii-tombolă prin intermediul cărora se strângeau bani pentru diverse scopuri caritabile: săraci, artiștii ambulanți, construirea de spitale sau orfelinate.

La Brașov, din 1861 se organiza un „bal românesc”, prilej cu care se adunau bani pentru „Fondul Gazetei”, finanțând astfel apariția periodicele românești „Gazeta de Transilvania (1838-1917, denumită apoi „Gazeta Transilvaniei)” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură (1838-1865)”.

Dualismul austro-ungar (1867) a dus și la reglementarea loteriilor. În 1868, a apărut Direcțiunea Loteriei Regatului Maghiar, care a redirecționat fondurile din loterie către Ungaria. Apoi, loteria a fost suspendată în 1895 pentru o perioadă de trei ani, reapărând într-un alt format și fiind pe larg popularizată prin presă.

Paralele cu loteria de stat, în Transilvania și Banat au funcționat și loteriile caritabile, loteriile de bal, iar pe ultima pagină a „Gazetei de Transilvania” apăreau în mod curent anunțuri ale multor jocuri de loterie.

Un bun exemplu a fost Loteria Statuii Libertății populară în Franța, Statele Unite ale Americii, dar și în întreaga Europă. O găsim anunțată în Transilvania și în limba română în „Gazeta de Transilvania” nr. 39 de joi 17/29 mai 1879[1], iar transilvăneni au putut cumpăra un loz de un franc și contribui la construcția monumentului istoric.

[1] „Gazeta de Transilvania” nr. 39, joi 17/29 mai 1879, p. 4.

Anunțurile de la pagina 4 ale „Gazetei Transilvaniei” susțineau financiar acest ziarul românesc de tradiție și erau date de loteria de stat sau de alte loterii și tombole particulare. Multe dintre acestea aveau scopuri caritabile, un bun exemplu a fost anunțul din „Gazeta” din 2/15 noiembrie 1906, când loteria de stat organiza „a 25-a loterie pentru scopuri de binefacere militară”, câștigul fiind uriaș – 200.000 de coroane.

Banatul s-a integrat febrei loteriei de stat maghiare. În Lugoj și Timișoara au fost organizate mai multe baluri cu tombole locale cu scopuri caritabile, arătând nevoia populației românești de a se organiza și de a își finanța diverse evenimente.

Cultura românească din Transilvania a înflorit și cu sprijinul tombolelor de la baluri și al loteriilor. După înființarea ASTREI – Asociația transilvăneană pentru literatura română și cultura poporului român de la Sibiu, organizație care a coagulat inteligenția românească și care s-a bazat pe donații și pe subvenții, a apărut ideea unor loterii pentru sprijinirea activității sale.

Cea mai cunoscută acțiune a fost loteria pentru înființarea „Casei Naționale” – cumpărarea unui teren și ridicarea unui sediu în care s-a organizat un Muzeu istoric și etnografic român și Biblioteca Astrei[1].

Până la începutul Marelui Război, în 1914, în provinciile aflate sub dominație Austro-Ungară, loteria maghiară a dominat economic, fiind însă admise loterii și tombole caritabile prin intermediul cărora românii transilvăneni și-au susținut publicațiile și școlile în limba română, dar și orfanii și săracii.

Loteriile de caritate

Primele loterii au fost în propriul beneficiu (premiul era un imobil sau un bun mobil de mai mare valoare care nu-și găsea cumpărători pe piața liberă din cauza prețului prea mare), ulterior încep însă să fie organizate loterii în scopuri caritabile. De această dată organizatorii nu mai sunt persoane fizice, proprietar al bunului oferit drept câștig, ci asociații sau fundații și se făceau în beneficiul celor năpăstuiți de soartă.

Organizarea acestora reprezenta un etalon al gradului de conștientizare al societății despre oamenii în nevoie. Astfel, se organizau loterii pentru a ajuta financiar pe cei nevoiași, sau pentru a le oferi accesul la educație, sau loterii umanitare, pentru cei cu probleme de sănătate.

Începuturile loteriei de caritate în Principate Române datează de la mijlocul secolului al XIX-lea, când doamnele din înalta societate au adoptat ideea de caritate prin loterie. Construirea de spitalele și azile a fost unul dintre scopurile principale ale loteriilor caritabile.

Prima doamnă a Principatelor Unite, Elena Cuza (foto), s-a implicat, din anul 1862, în strângerea de bani pentru construcția unui azil „de copile orphane”, exemplul său fiind urmat de alte personalități feminine ale Principatelor. După înființarea „Asylului Elena Doamna pentru copii gășiți”, loterii au fost organizate „în folosul” instituției, precum cea atestată prin biletul din 1865. (bilet loto aici 1865).

Regina Elisabeta și apoi regina Maria au patronat societăți care construiau spitale, școli, orfelinate, și care organizau periodic loterii pentru a se susține financiar. (foto regina Elisabeta si Maria)

În 1883, una dintre cele mai mediatizate loterii de binefacere a fost cea în sprijinul copiilor orfani ai defunctului locotenent Petre Botez, demonstrând gradului de conștientizare al societății despre oamenii ajunși în nevoie.

Istoria spitalelor publice din România a fost legată de cea a loteriilor de caritate înainte de înființarea Loteriei de Stat (1906). În 1897, Eforia Spitalului Caritas din Calea Dudești nr. 58, cu sprijinul Primăriei Capitalei, organiza o loterie „în folosul spitalului Caritas. „În acest Spital se vor primi bolnavi fără deosebire de religie sau naționalitate. În cas de epidemie sau resbel, Eforia e în drept a pune Spitalul și medicii la dispoziția autorităților” scria în statut și pe bilet.

[1] Daniela Curelea, Dragoș Curelea, Despre înființarea și evoluția Muzeului Asociațiunii ASTRA din Sibiu, 1905-1950, în revista „Muzeul Național” nr. XXXII, 2020, pp. 91-102.

Îngrijirea bolnavilor săraci, a copiilor abandonați, a fetelor tinere fără zestre a revenit la sfârșitul secolului al XIX-lea și până la cel de-al doilea război mondial, în grija unor societăți și asociații conduse de către femei. Cele două regine alături de doamne din înalta societate, girau cu numele lor loteriile și contribuiau cu sume importante de bani.

Cele mai importante și renumite asociații caritabile feminine ce aveau drept scop ajutoarea fetelor sărace, orfane, dar și a femeilor ce se zbăteau în sărăcie, alfabetizarea acestora și sprijinirea industriei casnice au fost: „Așezământul pentru fete sărace” patronat de Elisabeta Știrbey, „Asociația Doamnei Elena Cuza” din București, Asociația Doamnelor Române „Furnica” patronată la sfârșitul secolului al XIX-lea de regina Elisabeta, apoi după război de regina Maria, „Reuniunea Femeilor Române” condusă de Elena Mârzescu, „Roiul” – Societatea de Industrie casnică aflată sub protecția de regina Maria, „Societatea Națională Ortodoxă a Femeilor Române” condusă de Alexandrina Cantacuzino, „Asociația Cercurilor de Gospodine” și Societatea culturală „Gospodăriile rurale” patronată de principesa Elena.

Din anul 1908, exista Asociația „Micile maternități. Societatea pentru lăuze sărace”, iar în 1922, avea trei maternități și organiza o loterie pentru „clădirea celei de-a patra maternități în cartierul Tăbăcari”.

Consiliul Dirigent al Transilvaniei, organismul politic provizoriu cu rol executiv și legislativ care a condus Transilvania timp de un an și jumătate (1 decembrie 1919-4 aprilie 1920), a autorizat în anul 1919 o loterie pentru clădirea Orfelinatului român greco-catolic din Blaj, biletul costând 10 coroane sau 5 lei și tragerea fiind făcută la 29 februarie 1920.

După Unire, în 1920, „Asociația Damelor de Caritate din București” organiza o loterie „în folosul sanatoriului început de sora Rucci sub Înaltul Patronaj al M.S. Regina Maria”, președinte fiind Clara Elena Bibescu, machiză de Belloy[1].

[1] Clara Elena Bibescu marchiza de Belloy (1870-1975), nepoată a domnitorului Gheorghe Bibescu, s-a căsătorit la începutul secolului XX cu machizul Hubert de Belloy de Saint-Liénard. Comandantul Hubert de Belloy a fost atașat naval al Franței la București și apoi Iași, a făcut parte din Misiunea Militară Franceză trimisă la București în anii Marelui Război. Apropiată a reginei Maria, marchiza a condus la Iași, în anii 1916-1917, Spitalul Brâncovenesc cu mare pricepere, continuând și după Unire operele caritabile.

În perioada interbelică, loteriile caritabile s-au înmulțit și diversificat. Sub patronajul reginei Maria, apoi al principeselor Elena și Ileana, societăți și asociații caritabile și-au obținut finanțarea prin loterii. Pe lângă tratarea bolnavelor, a lehuzelor, a orfanilor, au apărut asociații care încercau să ridice social femeile, oferindu-le accesul la școli, licee, facultăți, dar mai ales la școli de meserii pentru cele provenite din mediul rural, iar fondurile erau asigurate de loterii.

„Asociația Cercului de Gospodine” având-o ca președinte de onoare Regina Maria, organiza din 1922, an de an, loterii pentru a întreține în toată țara „dispensare de sugaci, grădine de copii, ateliere, expoziție de industrie casnică, școale de menaj, biblioteci, cooperative de producție rurale”. În 1926, lansează o loterie cu cu 750.000 de bilete a câte 2 lei, cu câștiguri pe măsură pentru a vinde biletele, iar în 1927, colaborează cu „Roiul” Societatea de Industrie Casnică, condusă de Clothilde General Averescu[2] și organizau o loterie la care „prețul a zece numere era de 20 de lei” .

„Societatea Națională Ortodoxă a Femeilor Române”, înființată în anul 1910, cu filiale în marile orașe ale țării, a fost cea care periodic apela la loterie, în București și în țară, pentru ajutorarea femeilor, copiilor și bătrânilor. În 1926, filiala din Turnu Severin apela la o loterie „pentru construirea unui așezământ cultural pentru fetele românce creștine în Turnu Severin”. Tragerea s-a desfășurat la 1 octombrie 1927. Dovadă a faptului că biletele au fost vândute.

O altă asociație feminină cu tradiție și realizări, Asociațiunea doamnelor române „Furnica” pentru încurajarea și dezvoltarea industriei casnice (întemeiată în 1882) cerea ajutorul publicului pentru a putea să-și continue activitate prin loteria din 1928, cu o emisiune de 1.500.000 de numere a câte 2 lei, aflate pe 150.000 de bilete, 20 de lei costând biletul de 10 numere. În același an, Societatea „Materna” organiza loteria „Materna” cu tragere la 10 noiembrie 1928, adunând bani pentru mamele sărace și orfani.

Era dispus publicul să cumpere toate aceste bilete? Răspunsul este: da, pentru că câștigurile erau atrăgătoare, iar rolul social al loteriei era înțeles de clasa mijlocie.

[1] Clothilde Averescu, italiancă, născută Caligaris la Torino, absolventă de Conservator și profesoară de pian. După căsătoria cu Alexandru Averescu s-a stabilit în România. S-a implicat în înființarea Căminului Spiru Haret pentru fete sub egida Societății pentru ocrotirea tinerelor fete (înființată în 1908), în anii Marelui Război a înființat un spital la Tecuci, mutat la Roman, apoi în perioada interbelică a condus mai multe asociații caritabile dedicate femeilor nevoiașe.

Caritatea și edificiile publice

Nu doar ajutorarea punctuală a unor persoane a constituit scopul unei loterii, ci s-a mers mai departe, la cauze care afectau comunități întregi. Este și cazul loteriei de binefacere „pentru terminarea construcțiunei Templului Coral din Strada Cuza-Vodă, Galați”. Tot în Galați, în anul 1896, Spitalul Elisabeta Doamna Caritatea Gălățeană făcea o loterie pentru a aduna fonduri necesare funcționării, iar câștigurile anunțate erau de 50.000 de lei, fiind vândute 300.000 a câte 1 leu.

La fel de implicate în îmbunătățirii calității vieții cetățenilor, de această dată accentul căzând pe componenta spirituală, au fost și asociațiile culturale. Aici se încadrează deja bine cunoscutul caz al Ateneului Român, construit prin strângerea de fonduri sub sloganul „Dați un leu pentru Ateneu!”. Tombola organizată cu această ocazie, susținută de reprezentați de vază ai societății, a beneficiat de 500.000 de bilete tipărite la Tipografia Socec & Telcu, în condiții grafice de excepție. Inaugurată în 1888, clădirea a avut nevoie de modernizări după trecerea unui secol cu ale lui „intemperii”, banii pentru restaurare fiind strânși tot prin intermediul unei loterii, organizată, în anul 1993 de către Loteria Națională.

La sfârșit de sec. XIX, în Vechiul Regat încurajarea artelor se făcea și prin loterii. La 1 octombrie 1894, se organiza „Loteria încurajarea artelor”, în București. Artiști tineri sau bătrâni, dar săraci, beneficiau de ajutor și artiști cunoscuți contribuiau cu lucrări.

Și expozițiile cooperatorilor din țară erau susținute tot prin loterii, precum cea din 14 august 1894, „Loteria Expoziției Cooperatorilor din Țară. În susținerea acestei cauze s-au implicat principele Ferdinand și principesa Maria sub egida cărora s-a desfășurat Marele Bal din Sala Teatrului Național. Biletele costau 6 lei și cu ele participai și la loteria „pentru cheltuielile expozițiunei cooperatorilor din țară, 1894-1895”.

Loteriile profesionale

De la începutul secolului XX, asociațiile profesionale s-au înmulțit, iar unul dintre mijloacele prin care au adunat fonduri pentru cei aflați în necaz, văduve și orfani au fost loteriile.

La 1900, Societatea Funcționarilor Publici organiza o loterie pentru construirea clădirii Societății în București. Clădirea a fost folosită timp de patru decenii fiind emblematică pentru societate și pentru Capitală, cărți poștale cu aceasta circulând timp de patru decenii. A fost grav avariată de bombardamente în anul 1944 și apoi dărâmată.

Un deceniu mai târziu, la 23 februarie 1912, Casa de Economie, Credit și Ajutor a Corpului Poștal și Telegraf, cu ajutorul unei loterii, își propunea construirea unui local al casei care să-i găzduiască temporar pe cei aflați în dificultate, cu un dispensar pentru funcționarii poștali.

În anul 1914, Societatea Generale a Patronagiu organiza o loterie ce avea scopul „să clădească un local pentru adăpostirea copiilor abandonați moralmente, unde dânșii pe lângă îndreptarea sufletească, să învețe o meserie și carte” cu tragere în 1915, (1915 patron).

La 29 aprilie 1916 se organiza loteria pentru reclădirea bisericii Sfântul Spiridon Spirea Veche din București.

După război, asociațiile profesionale s-au dezvoltat, au devenit din ce în ce mai numeroase și cu filiale în toată țara, astfel că și loteriile acestora s-au înmulțit.

Societatea Cercul Cultural al Funcționarilor din Craiova organiza, la 1 mai 1920, loteria pentru cumpărarea unui local propriu (1920 Craiova), iar în decembrie același an, Societatea Scriitorilor Români vindea bilete pentru clădirea unui Palat al Culturei în București.

În anul 1921, Asociația Sfatul Negustoresc cu sediu în București, Palatul Nifon își propunea să construiască propria clădire cu ajutorul loteriei „care va cuprinde opere de asistență socială în legătură cu comerțul țării ca: azilul invalizilor, al pensionarilor, sediul sfatului, al școalelor practice de comerț, de adulți și ucenici”.

Uniunea Ofițerilor de Rezervă dorea să construiască „sanatorii atât la mare, cât și la munte și un cămin pentru a veni în ajutorul membrilor săi” printr-o loterie cu tragere la 1 septembrie 1931.

În Transilvania, după Unire, Asociațiunea pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român ASTRA, cea care a organizat la începutul sec. XX, primul muzeu privat românesc din Transilvania, apela la loterie în Sibiu, la 15 iulie 1921, pentru a aduna fonduri pentru „ridicarea de monumente artistice, case naționale, muzee și biblioteci în diferite centre”.

În anul 1924, Sindicatul Presei Române din Ardeal și Banat se baza tot pe o loterie pentru construirea unui Cămin al Presei din Cluj pentru ajutorarea jurnaliștilor (1924 Cluj), anunțul fiind publicat de ziarele locale.

Loteriile organizate de diverse asociații profesionale au ajutat la construirea, în multe din orașele țării, a unor edificii publice emblematice. În unele cazuri biletele nu s-au vândut sau fondurile au fost furate, mărturii ale acestor încercări rămânând doar biletele de loterie.

În perioade de criză, precum cea a anilor 1929-1933, numărul loteriilor s-a mărit, nevoia de ajutor crescând. La Iași, timp de decenii a funcționat Societatea „Pâinea Săracilor” aflată sub patronajul reginei Maria și care oferea hrană săracilor din oraș și din regiunea Moldovei. În 1929, societatea organiza o loterie „în folosul leproșilor de la Lărgeanca”, una dintre leprozeriile moldovene ce avea urgentă nevoie de ajutor.

De multe ori, artiștii aveau inițiative precum în 1929, cea a pictorului I.D. Cărășanu care organiza o loterie „pentru ajutorarea orfanilor de război și încurajarea artei”. Se câștigau 100 de tablouri ce putea fi admirate la Ateneul Popular „Dichiu”. Biletele nu s-au vândut, câștigurile nefiind în bani, iar tragerea a fost amânată timp de doi ani, desfășurându-se abia în anul 1931.

„Scena” Societatea de Ajutor Reciproc a Artiștilor de toate genurile din România, fondată în anul 1912, avea drept scop conform Statului[1] ajutorarea artiștilor. Pentru a îndeplini toate acestea a organizat de-a lungul anilor mai multe loterii caritabile în folosul artiștilor, precum cea din 1929 – 1930, cu tragere la 30 ianuarie 1930. Au fost emise 1.250.000 de bilete a 40 de lei, iar câștigurile însumau 6 milioane de lei.

[1] „Scena” Societatea de Ajutor Reciproc a Artiștilor de toate genurile din România Statut cu modificări aduse în Adunarea Generală din 12 aprilie 1913, Tipografia Fortuna, Șelari 10 (în curte), București, 1913.

Loteriile sinistraților – 1927-1930

Viiturile și inundațiile, arșita și incendiile au afectat și în anii interbelici populația, iar ajutorarea celor loviți de dezastre naturale s-a făcut prin loterii ale sinistraților.

În 1926, în urma inundațiilor dezastruoase din Lunca Dunării și din alte zone din sudul țării, care au provocat victime umane, distrugerea de case, ruperea liniilor de cale ferată, s-a format Comitetul Central pentru ajutorarea sinistraților la București, sub patronajul reginei Maria, având-o ca Secretar General pe soția generalului Alexandru Averescu, Chothilda Averescu. Comitetul a organizat mai multe loterii ale sinistraților. La 11 septembrie 1927, a fost prima extragere la Loteria Sinistraților, popularizată de întreaga presă din România. Un loz costa 50 de lei, iar ½ de loz 25 de lei.

Succesul primei loterii și nevoile reale ale sinistraților, au dus la realizarea celei de-a doua loterii. Biletele erau similare, emise în 1929, cu mai multe trageri, prima în noiembrie 1929, a doua la 1 martie 1930 și ultima la 12 mai 1930, scopul fiind „ajutorarea sinistraților și înființarea Corpului de Pompieri în întreaga țară, pentru apărarea avuției naționale”. Sumele strânse au fost mari, iar câștigurile erau numeroase „4385 de câștiguri în valoare de 5.707.400 lei”.

Oameni politici și de cultură, actori, pictori, jurnaliști au dar exemplu cumpărând bilete, majoritatea ziarelor Capitalei și orașelor au publicat reclame la această loterie, într-o acțiune caritabilă, dar și de propagandă.

Loteriile pentru cultură, învățământ și ridicarea poporului

Alfabetizarea, accesul copiilor la învățământ, construirea de biblioteci publice au fost deziderate ale perioadei interbelice, iar înfăptuirea lor s-a făcut și cu ajutorul loteriilor mai mari sau mai mici, naționale sau locale, organizate de societăți și asociații culturale.

Fundația Culturală „Principele Carol I” (înființată în anul 1921), cu extindere națională. a avut astfel de inițiative, iar în anul 1927, alături de Fundația Culturală „Regele Mihai I” (înființată în 1927) au organizat o loterie pentru „biblioteci publice, galerie de artă, sală de conferințe”.

Cele 11 milioane de bilete puse în vânzare, costau 2 lei, iar cele 61 de premii depășeau 3, 3 milioane de lei. Au avut loc mai multe trageri: 13 octombrie 1927, 13 octombrie 1928 și 10 aprilie 1929, biletele fiind vândute în timp. După Restaurație, în iulie 1930 cele două fundații culturale s-au unificat sub numele de Fundația Culturală Voevodul Mihai.

Marele istoric Nicolae Iorga și-a legat numele de o loterie – Loteria Ligii Culturale pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor „pentru construirea așezământului ligii în București”. De-a lungul anului 1927, Iorga a făcut apel la participarea la loterie în ziarul „Neamul Românesc” pe care îl conducea. Tragerea a avut loc la 1 ianuarie 1928, iar câștigurile erau de 7 milioane de lei. Banii au fost adunați, Palatul Ligii Culturale a fost construit între anii 1926-1929, după planurile arhitectului Ion Trajanescu, în stilul neoromânesc și a fost folosit de Ligă până la desființarea, în anul 1948. Clădirea monument istoric găzduiește astăzi Teatrul Bulandra, Sala Izvor.

În anul 1930, o altă inițiativă culturală a fost Loteria Universității Populare din București, președinte Ștefan Bădișteanu, cu tragere la 27 decembrie 1930 și câștiguri de 6 milioane de lei, care a contribuit alături de donația Fundației Dalles la construirea și activitatea fundației ce aparținea de Academia Română.

Prin Legea din 1934 erau organizate și loterii anexe ale Loteriei de stat, cu rol caritabil. Loteria Uniunii Fundațiilor Culturale Regale (1934) – cu rol cultural; Oficiului Național al invalizilor, orfanilor și văduvelor de război, Casa Militară de Credit, Fondul „Creditul de război”, Asociația „Virtutea militară de război”, Casa donației oastei și Societatea„ Mărășești” toate cu având rolul de ajutorare a foștilor combatanți și familiile lor.

Au organizat loterii: Societatea Demobilizaților „Apărătorii Patriei” la 1 ianuarie 1930 și Societatea „Cultul Patriei” în 1931 cu două trageri, ambele ajutând veteranii și urmașii lor; Institutul Național de Propagandă și Asistență Culturală-Educativă-Socială „Cooperarea Forțelor Sociale din România” în 1930; Banca Albina în 1931, artistul dramatic Aurel Dinu al Teatrului de Vest din Oradea Mare, 35% din fonduri fiind „pentru întreținere popota gardienilor publici ai Prefecturii Poliției Municipiului București”, la 1 noiembrie 1931.

Societatea Națională de Crucea Roșie a organizat mai multe loterii în anii celui de-al doilea război mondial, printre care cea din 18 mai 1945, cu câștiguri 6 tablouri de maeștrii: Steriade, Ștefan Popescu, Teișanu, Pilat Brateș, Rodica Maniu.

Loteria de stat

Cum necesitatea unei loterii de stat devenise mai mult decât evidentă, în anul 1906, la celebrarea celor 40 de ani de domnie ai regelui Carol I și a 25 de ani de la Proclamarea regatului, s-a ivit și prilejul. Construcțiile din Parcul Carol necesitau mari sume de bani, pe care bugetul țării nu le putea suporta în totalitate, așa că statul a organizat o Loterie a Expoziției Generale Române, inspirându-se din modelul francez de la Expoziția Universală de la Paris din 1900.

Alături de acest scop punctual, statul român avea tot interesul de a pune bazele unei loterii naționale, sume mari de bani continuând a se „scurgându-se” în afara țării, atâta vreme cât mulți cetățeni participau la loteriile organizate în alte state.

Totodată, faliile înregistrate între pătura de sus a societății, mica burghezie și mai ales pătura săracă (majoritatea locuitori de la sate) nu mai puteau fi corectate, oricât de binevoitoare s-au dovedit a fi societățile și asociațiile caritabile. Era astfel imperios necesară găsirea unui mecanism de întrajutorare a celor aflați în nevoie, loteria fiind una din pârghiile prin care se putea ameliora cât de cât situația nevoiașilor.

De numele lui Gheorghe Grigore Cantacuzino („Nababul”) se leagă nașterea loteriei, el fiind cel care a elaborat proiectul de lege, promulgat de regele Carol I la 29 mai 1906, sub numele Legea pentru constituirea unui fond de asistență sanitară a sătenilor (MO, 12 iulie 1906). Legea stipula înființarea unei loterii pe clase, sub controlul statului, ale cărei fonduri să fie folosite pentru înființarea, înzestrarea sau întreținerea spitalelor rurale, ospiciilor și sanatoriilor și a băilor publice. În paralel cu crearea acestei „loterii de Stat” s-a interzis vânzarea în România a biletelor de loterie sau a lozurilor loteriilor străine, dar și organizarea altor loterii de bani pe clase, cu excepția celor cu scop umanitar.

La puțin timp după promulgarea legii, a fost publicat în „Monitorul Oficial” și actul constitutiv al Societății Loteria de Stat și statutele acesteia. Conform acestora, era constituită o societate pe acțiuni cu denumirea „Societatea Loteria de Stat din România”, cu scopul de a exploata concesiunea loteriilor pe clase a statului și exploatarea oricărei loterii pe clase viitoare. Sediul societății era stabilit la București, iar capitalul social la 3.000.000 lei, împărțit în 6.000 de acțiuni a 500 de lei fiecare. Acționarii acestei societăți erau societăți bancare din România și din afara granițelor, Banca de Credit Român, K.K. priv. Oester. Länderbank din Viena și patru instituții bancare din Hamburg: Norddeutsche Bank, L. Behrens & Söhne, Hardy & Hinrichsen și Carl Masse, dar și două persoane fizice: M.H. Baumgarten (directorul Băncii de Credit Român) și I.H. Arion.

Concesiunea exploatării de la statul român a fost autentificată la tribunalul Ilfov, secția de notariat, cu numărul 5568 în data de 29 mai 1906. Acționarii, instituții bancare, urmau să vireze în conturile Ministerului de Interne, în maximum o lună de zile de autentificarea contractului de concesiune, suma de 2.000.000 lei, primind acțiuni, în funcție de capitalul vărsat, după cum urmează: Banca de Credit Român – 1666, K.K. priv. Oester. Länderbank din Viena – 534, Norddeutsche Bank – 249, L. Behrens & Söhne – 482, Hardy & Hinrichsen – 249 și Carl Masse – 820. Restul capitalului (1.000.000 lei) a fost „subscris” de aceeași membri fondatori, primind 1940 de acțiuni instituțiile bancare și 60 de acțiuni cele două persoane fizice, banii fiind depuși la Banca Națională a României, care era o bancă privată.

Contractul de concesiune stipula că se creează un Consorțiu căruia Ministerul de Interne, în numele Statului, îi concedează dreptul exclusiv de a înființa o loterie pe clase, controlată de Stat, pentru 20 de ani, sub numele de Loteria pe clase privilegiată a regatului român. Statul se obliga totodată să interzică intrarea, transportul și vânzarea de bilete pentru loterii organizate de alte state și publicitatea acestora.

Puteau fi organizate două loterii pe an, la interval de șase luni, fiecare cu câte șase clase. La fiecare loterie se puteau juca maximum 30.000 lozuri întregi sau 60.000 de jumătăți de lozuri. Toate erau numerotate, având înscrise pe ele și subdiviziunile (până la o optime de loz). Exista și opțiunea suplimentării numărului de lozuri tipărite, cu condiția să nu depășească 60.000 de lozuri întregi. Prețurile erau fixate în funcție de subdiviziune, un loz întreg, indiferent de clasă, costând în primii ani 160 de lei. Obligatoriu, jumătate dintre lozurile jucate trebuiau să fie câștigătoare.

Din prețul unui loz, patru lei erau folosiți pentru cheltuieli de regie și publicitate. Restul sumei era considerată premiu, Consorțiul putând reține pentru sine 20 % din aceasta. Activitatea Consorțiului era controlată și supravegheată de Ministerul de Interne, printr-o Comisie de control permanentă, plătită, pe baza unui regulament agreat de ambele părți. Această Comisie de control participa și la luarea deciziilor privind organizarea de trageri de loterie. Extragerile se desfășurau doar în sala de trageri a rentei statului și erau publice[1].

[1] Gh. Buluță, Sultana Craia, Dan Huliera, Povestea norocului, pp.85-93.

Cu toate acestea, loteria nu s-a dovedit un mare succes, așa cum se așteptau inițiatorii ei, contestatarii reproșându-i Statului un control prea redus asupra acesteia și că a fost dată în concesionare unui consorțiu străin.

Formarea României Mari a readus în discuție necesitatea unei loterii naționale funcționale. Problemele sanitare nu fuseseră rezolvate, iar bugetul Ministerului Sănătății era insuficient pentru susținerea programelor sanitare. Astfel, la începutul anilor `30 ai secolului trecut, profesorul I. Cantacuzino revine asupra idei de organizare a loteriei de stat. Demersul lui a fost susținut de o serie de personalități ale epocii.

La 19 iulie 1931 a fost promulgată Legea pentru înființare și organizarea Loterii de Stat pe clase pentru sănătatea publică și de ocrotiri sociale. Banii obținuți erau împărțiți, prin lege, între Societatea Crucea Roșie – 5% din venitul net, Eforia Spitalelor Civile din București – 10%, Epitropia Sf. Spiridon din Iași – 20%, restul banilor urmând să fie folosiți pentru opere de ocrotire a copiilor – 5% și pentru profilaxia și combaterea tuberculozei, sifilisului și paludismului – 60%.

Cu exploatarea veniturilor loteriei era însărcinat Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, concesiunea, dacă se va decide că acesta este forma de funcționare, urmând a se face conform legii comercializării. Oricum, în caz de exploatare pe bază de concesionare, art. 2 prevedea că Ministerul își va rezerva o redevență de cel puțin 12% din valoarea totală a lozurilor emise.

Se revenea asupra interzicerii organizării altor loterii pe teritoriul României, indiferent dacă erau locale sau străine, cu excepția celor organizate în scopul strângerii de fonduri pentru opere de asistență socială, culturală sau națională, autorizate, la rândul lor, de Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale (art. 3). Mai erau exceptate de la lege două loterii, autorizate deja, cea a Societății Mărășești și cea A.R.P.A. Amenzile pentru cei care încălcau prevederile legii erau destul de mari, ajungându-se până la închisoare în caz de recidivă.

Regulamentul de funcționare al loteriei, publicat în „Monitorul Oficial” din 18 aprilie 1932, stipula că tragerile vor fi publice, se vor desfășura în sediul Regiei Loteriei de Stat, sau într-un alt spațiu din Capitală ales de consiliul de administrație al Regiei și vor fi efectuate de o comisie specială compusă dintr-un reprezentant al parchetului Tribunalului Ilfov, un reprezentant al Curții de conturi și un reprezentant al Ministerului Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, în urma unui control prealabil al utilajelor folosite în tragerile loteriei.

În procesul de extragere al biletelor câștigătoare erau implicați și doi copii, fiecare extrăgând câte un bilet din urna aflată în fața sa. În prima erau biletele cu serie și număr, în cea de-a doua bilete pe care era tipărit câștigul. Cele două bilete erau „împerecheate” de către Președintele comisie, iar rezultatele astfel obținute erau consemnate într-un proces-verbal. Buletinele necâștigătoare, după terminarea extragerii, urmau a fi arse.

Organizarea loteriei a dus și la apariția unei noi profesii, colectorii, cei care cumpărau biletele și le vindeau celor care doreau să participe la loterie. Nu doar persoane fizice au fost colectori, ci și firme al căror domeniu de activitate era de altă natură au ales să fie autorizați în această activitate, cum a fost cazul Galeriilor Lafayette.

Publicitatea a jucat un rol important în activitatea acestora, mulți investind în articole și anunțuri în mass media, alții, mai inovativi, mergând până la tipărirea de afișe și pliante publicitare, care mai de care mai atractive prin formă și conținut.

O nouă lege a loteriei, prin care se aduceau o serie de îmbunătățiri legii din 1931, pornind din experiența concretă a celor doi ani de funcționare, a fost publicată în „Monitorul Oficial” în anul 1934. Organizarea și exploatarea loteriei revenea Regiei Loteria de Stat ce activa sub controlul Ministerului Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale. Totodată era făcută o nouă împărțire a fondurilor obținute din vânzarea biletelor: 60% Ligii Naționale contra tuberculozei, 10 % Epitropiei Sf. Spiridon din Iași, 5% Societății Crucea Roșie, restul de 15 % urmând a fi folosiți pentru combaterea altor boli sociale. Gestionarea fondurilor urma să fie făcută de Stat prin intermediul Băncii Naționale sau a Casei Naționale de Economii.

Un alb beneficiar al fondurilor loterie a fost armata, prin intermediul Oficiului Național al invalizilor, orfanilor și văduvelor de război, dar și al altor diverse asociații cărora li s-au acordat fonduri: Casa Militară de Credit, Fondul „Creditul de război”, Asociația „Virtutea militară de război”, Casa donației oastei, Societatea„ Mărășești” ș.a.

Reclama la loteria pe clase a devenit o sursă de venit pentru tipografii și ziarele din întreaga țară, iar vinderea de bilete a creat o nouă meserie – colectorii și firmele de colectură.

În anii `30 cele mai importante colecturii erau: Galeriile Lafayette, Campus&Bassa, Colectura Românească cu mai multe birouri de desfacere precum Mercur, Colectura Hermes (Herescu&Florescu), Colectura Gheorghe Stănoiu, Colectura Noastră, Banca Română de Comerț, Marea Colectură Națională „Dacia”, Colectura Principală Română, Banca Fortuna Societate Anonimă, majoritatea având filiale în toate zonele țării. Au apărut și colecturi locale, unele importante precum: Banca Iliescu în Ardeal și Banat, Pincus Șapira, Bogosian, Librăria Dobrogeană Anastas V. Dzodze și Villy Schwartzemberg și Colectura Dobrogeană M.N. Frenkian în Constanța și Dobrogea, Colectura Oficială din Cernăuți, Banca Oituz S.A. din Bacău și Colectura „Ardeleana” din Sibiu.

Numărul colecturilor a crescut, dintre cele reprezentate în colecțiile studiate mai menționăm: Haïm & Co, Felix Grun & Co, Colectura Principala „La Lozul Norocos” Locot-Colonel G. Caracaș, A. Reinstein & M. Dickmann „La comoara de aur” și Colectura Rudolf Sandbrand, Colectura Principală „Argus”, Colectura Principală „Wagon-Lits „Cook”, Colectura Principală „Aurora”, Colectura Principală „Speranța” , Colectura Noroc, majoritatea acestora având sediul central în București.

Cea de-a doua loterie pe clase a avut mare succes, comerțul cu loteria oferind slujbe, iar fascinația câștigului aducând sume mari la buget. Spre deosebire de prima loterie pe clase, cea de-a doua loterie pe clase a avut doar 5 clase, iar din 1934, clasele s-au redus la 4.

O nouă modificare a Legii Loteriei a avut loc în anul 1939, când suma folosită pentru susținerea instituțiilor sanitare era stabilită la 50% din ceea ce rămânea după scăderea cheltuielilor și a câștigurilor. În lista cu beneficiarii apar pentru prima dată Clinicile medicale universitare din Cluj, cărora le era alocată 5% din sumă.

În timpul celui de-al Doilea Războiul Mondial a apărut Loto săptămânal – un joc nou, ce însemna alegerea a 3 numere din 90, prima tragere fiind la 25 februarie 1945.

Schimbările politice de după ce-la de-Al Doilea Război Mondial au adus după sine și o modificare a legislației privind Loteria de Stat. Astfel, prin Decretul nr. 420 din 29 decembrie 1948, Regia a devenit Societatea Comercială de Stat Loteria de Stat și a fost trecută sub tutela Ministerului Finanțelor, care a autorizat, începând cu anii `50 organizarea de loterii pe clase, Loto săptămânal, Loteria Pomului de iarnă, Loto special etc.

Din anul 1949, a fost lansată Loteria Populară pe tranșe regionale a Republicii Populare România. Beneficiile acesteia se duceau la fondul de pentru realizarea Planului de stat și nu în vreun scop caritabil. Prețul unui bilet era de 100 de lei (inflația și devalorizarea banilor acționaseră în anii 1947-1949), lozurile nu erau divizibile și erau împărțite în 10 tranșe a câte 80.000 de numere, iar premiile și câștigurile erau împărțite în 10 regiuni. În 1950, pe lângă sume de bani se câștigau și 80 de plite „Aragaz” cu 2 ochiuri și butelie, în valoare de 960.000 de lei.

În perioada august – octombrie 1950, Loteria de Stat a lansat noi loterii: Loteria noastă, Loto săptămânal central, Loteria Pomului de Iarnă și Loto special.

Loto săptămânal central sau Loto Central avea o tragere săptămânală, cu premiu unic pe întreaga țară. Din banii adunați prin vânzarea biletelor, 50% revenea Loteriei de Stat, iar restul de 50 se împărțea în câștiguri pe șapte categorii. Prețul biletului era de 40 de lei pentru fiecare 3 numere jucate. Fiecare bilet era tipărit în dublu exemplar: cel inscripționat cu U era primul exemplar – unicat, iar cel inscripționat cu litera D era duplicatul. Vânzarea biletelor la acest joc se făcea doar miercurea și joia[1].

Anii `50 au însemnat o masivă propagandă în favoarea mișcării sportive de tineret și muncitorești, de aici participarea maselor la diverse sporturi, dar și susținerea performanței sportive de către stat cu banii loteriei.

Rețeaua de agenții de loto de stat a crescut, toate orașele având agenții de loto, și numărul jucătorilor. Câștigurile erau multe și mici, atrăgând astfel populația. Comunismul promitea egalitate socială și crearea „omului nou”, astfel nici loteria nu mai punea accent pe câștigul care-ți schimbă viața, ci pe câștigul sigur.

Crucea Roșie a Republicii Populare Române avea dreptul de a organiza tombole cu câștiguri în obiecte: mobilier, electrocasnice, ceasuri, patefoane, cupoane de stofe, genți diplomat. În 1957, în regiunea Stalin (astăzi Brașov), Crucea Roșie organiza o tombolă cu câștiguri în obiecte, prețul biletului fiind de 3 lei.

[1] Regulamentul nr. 2 din 25 august 1950 pentru organizarea loteriei „Loto săptămânal central”, publicat în „Buletinul oficial” nr. 72 din 28 august 1950.

Loz în plic

Cel mai popular joc de noroc al perioadei comuniste a fost lozul în plic sau lozul „la purtător” – Loteria noastră. Apărut în 1950, când Loteria de Stat a început să emită 300.000 lozuri individuale lunar, seriile periodice fiind diferențiate prin culoarea lozurilor, o alternativă imediată și eficientă a loteriei. Lozurile în plic au invadat piața, erau ușor de cumpărat, vânzătorilor autorizați erau pretutindeni, chiar și prin întreprinderile de stat unde se vindeau lozurile Loteriei populare, iar la sate se găseau în cooperativele sătești.

Rapid și eficient, lozurile câștigătoare erau preschimbate în bani prin simpla prezentare a acestora agenților de vânzare, sumele plătire pe lozuri erau mici, nu mai trebuia să aștepți tragerea, să urmărești numerele jucate, chiar dacă sumele câștigate erau mici, modice și rareori mari, multe lozuri erau câștigătoare.

Loz în plic a fost o modalitate facilă și de divertisment, iar popularitatea acestui joc a crescut an de an, diversificându-și câștigurile. În 1955, a fost lansată și Loteria sătească. Loz în plic. Lozul în plic există și astăzi, după 75 de ani de la apariție, cu toate că popularitatea i-a scăzut.

Programul Pronosport a fost lansat în anul 1954 și a răspuns aplecării pentru sport a populației, fiind bazat pe pronosticuri sportive, un principiu nou și care a avut mare succes.

Din anul 1958, Loteria și Pronosport au fuzionat în Loto-Pronosport, iar beneficiarii fondurilor adunate erau „uniuni de cultură fizică și sport”, în fapt amenajarea de baze sportive.

Un noul concurs Prono-expres a avut prima extragere la 22 ianuarie 1958. Au apărut și tragerile speciale în care câștigurile puteau fi și obiecte. Prono-expres a devenit foarte popular în toate localitățile țării și numărul de jucători a crescut odată cu preocupările sportive ale cetățenilor.

În anul 1960, cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Roma a apărut Expres-Olimpic care aducea câștiguri în excursii în orașul Olimpiadei. Patru ani mai târziu, în 1964, a apărut pe același principiu Sport-expres Olimpic.

Propaganda oficială a dezvoltat mișcarea sportivă cu ajutorul loteriei, transformând loteria dintr-un divertisment individual, într-unul colectiv.

În anii comunismului – tragerile speciale ale Prono-expres aduceau câștiguri în obiecte. Astăzi pare derizoriu să câștigi un cupon de 3 metri de stofă, dar în 1958-1959, acesta era dificil de procurat ca și alte obiecte de îmbrăcăminte sau uz casnic și de aceea loteria cu obiecte a devenit extrem de populară.

Tragerile speciale erau organizate cu varii prilejuri, sărbătorile oficiale ale regimului comunist: 1 Mai, 23 August, 31 Decembrie – Ziua Republicii și se câștigau: obiecte: mobilier, biciclete, motociclete rare și extrem de apreciate în epocă, aparate de radio.

Odată cu dezvoltarea industriei autohtone cu licențe din țările comuniste sau occidentale, câștigurile s-au diversificat. Loteria în obiecte de uz casnic a fost răspândită în anii 50 și 60, în anii 70 și 80 a fost moda câștigurilor în televizoarele și frigiderele.

Din 1964, au apărut câștigurile în automobile – cele mai populare câștiguri. La început era Trabant-ul sau alte mărci străine, iar după 1968, când sub licență Renault s-a produs Dacia, se câștigau Dacii. Câștigurile în automobile românești s-au perpetuat până în 1989.

În anii `70 au apărut și câștigurile în apartamente, odată cu liberalizare economică și acceptarea proprietății private.

Ca un vector de publicitate al loteriei, a fost tipărit, începând cu anul 1954, un buletin intitulat „Programul Pronosport” care conținea atât detalii tehnice despre loterii, cât și articole și știri privind mișcarea sportivă. Pornit inițial ca un săptămânal în opt pagini, cu timpul a devenit o tribună a scriitorilor pasionați de sport, a artiștilor caricaturiști, paginile de divertisment captând interesul cititorilor.

În anii `80, cultul personalității „tovarășului” Nicolae Ceaușescu a pătruns și în publicațiile loteriei. Pastilele literare ale unor scriitori celebri ce apăreau frecvent în publicația săptămânală „Programul Loto-Pronosport” au fost suprimate în anii `80. Informațiile despre schemele de joc s-au rărit, iar imaginile cu câștigătorii au dispărut treptat.

Text de Oana Ilie, Cristina Păiușan, Daniel-Cosmin Obreja

Studiul integral îl gășiți în catalogul proiectului – Lumea loteriei românești: de la afacere la binefacere (1837-1989)